Capcana – Erwin Kessler

Anual, mai spre toamnă, tîrziu, Marian Zidaru pune capcane. Ca orice gospodar de altădată, se apără de cele rele, de furi și stricători, de vulpi furișe și lupi pieptiși. Artist fiind, Zidaru face capcane de artă, din artă, dar nu pentru artă, ci pentru bunul mers al lucrurilor tuturor, ca orice șaman, dintotdeauna. Și pentru că ogorul artei nu e (mereu) în plein air, capcanele sale ajung montate, cu dichis, șaibe și firnis, în ograda galeriilor, sub numele de expoziții.

Lupii bă!, de acum, este o asemenea capcană pentru cele rele, oricare ar fi ele, de la răul cel mare la răul cel mic, de la răul de mare la răul de micime, de la moartea de invidie la moartea de spaimă. Cînd anul îmbătrînește rău și se împleticește bine, mai spre sfîrșit de noiembrie, relele de toate felurile ies din străfunduri, ca iasmele, și se-nșiră-n cale, ca punțile. Și rîsu-i de rău în noiembrie, căci și de rîs poți muri. Cît despre plîns, în noiembrie e-n toi, de poți să-l tai cu coasa.

Zidaru lucrează de-a binelea cu răul, de cîteva decenii. Nici el nu-l răzbește, dar nici răul nu-l istovește. Momeala pusă-n capcana de față nu e binele, soluția, idealul, ci, din contră, urma răului, urmările lui: victima, ciozvîrtele rămase din hăcuirea intimă a ființei de către relele dinăuntru, sau din spintecarea dinafară a celui neștiutor, căruia-i sar relele-n cale precum îl bat cuiele-n talpă. Victima-n capacană e crima perfectă, dar totodată lecția fără rest, fabula crudă ce rămîne mereu în fața ochilor, vie, cu atît mai vie cu cît arta îi dă ghes mereu.