Cristian Bădiliţă – Marian Zidaru, un artist care simte enorm şi vede numinos

Marian Zidaru „Desene 1984 -2014″, Editura Vellant, 2014, pp.6-7

Marian Zidaru sculptează cu două braţe lungi, curgătoare, precum ramurile de salcie, şi desenează cu trei perechi de ochi, precum Sfântul Ilie. Mai mult decât alţi confraţi ai săi care-şi declină o identitate ortodoxă (aş spune, mai degrabă, teologică), Marian Zidaru e un autentic vizionar, cu „exagerări” şi întemeiate radicalisme. Un vizionar nu are nevoie de parafă de la preotul satului, nici de la patriarhie. Un vizionar vede <em>ceea ce i se arată</em>. Nu ceea ce doreşte el să vadă. Aşadar nimeni nu-l poate controla, cenzura, pune sub interdicţie. Cu atât mai puţin când este vorba de un vizionar-<em>artist</em>.

Cine doreşte să intre cu adevărat în atmosfera de viaţă, dar şi „de lucru” a lui Marian Zidaru cred că trebuie să viziteze obligatoriu Hobiţa, Pucioasa şi Liteni. Sunt trei „escale în timp şi spaţiu” care marchează tot atâtea trepte în destinul marelui, împlinitului artist. Hobiţa i-a oferit „certificatul de naştere” artistică, pe aceeaşi orbită pe care a evoluat, cu o jumătate de secol înainte, alt oltean universal, Brâncuşi. Asemenea lui Brâncuşi, Marian Zidaru a transformat simplitatea şi tradiţia de sorginte populară în mod de viaţă. Dar, spre deosebire de Brâncuşi, rămas ţăran autentic în mijlocul Parisului, Zidaru e un hippy rafinat, pe care nu-l pot „înţărăni”, oricât ar încerca, nici „cămeşile” de in confecţionate cu măiestrie de soţia sa, Victoria, nici iţarii <em>up to date</em>, nici brâiele cochete, nici barba patriarhal-mucalită. Cultura sa artistică, intelectuală şi spirituală provine din orizontul modernităţii, cu toate plusurile (dar şi artificiile), riscurile, nuanţele şi rafinamentele acesteia. „Tradiţionalismul” cuplului Zidaru nu ţine de <em>natura naturans</em>, ci de <em>natura naturata</em>, altfel spus, el nu ţâşneşte din codul genetic, ca în cazul lui Brâncuşi, ci dintr-o <em>opţiune</em>, fruct al voinţei personale. Zidaru a fost marcat de <em>muzeul</em> de la Hobiţa, nu de căsuţa din bârne în care trăia, înghesuită, o familie de ţărani, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Pucioasa: un loc marcat de duhul profeţiei. Omul sfinţeşte sau, mai precis, consfinţeşte locul. Ajunge să arunci o privire asupra ansamblului de la Pucioasa (localitate situată la nord de Târgovişte), ca să sesizezi marca inconfundabilă „Zidaru”. La începutul anilor 1990, imediat după revoluţie, Marian şi soţia sa au luat o hotărâre capitală: să se retragă în sânul acestei comunităţi mistico-profetice, să renunţe la orice proprietate personală şi să trăiască plenar după coordonatele unui creştinism „originar”. Comunitatea de la Pucioasa are ca punct de plecare experienţele vizionare ale unei femei simple din regiune, maica Virginia (sau Verginica, aşa cum o numesc, cu tandreţe, ucenicii). Din 1950 şi până la moarte (1980), ea a avut parte de numeroase viziuni, care au fost notate de către cei din preajmă, şi care se regăsesc într-un volum uriaş, <em>Cuvântul lui Dumnezeu</em>, publicat în anul 1995 de către comunitatea Noul Ierusalim. Nu este locul să detaliez teologia inedită a acestei comunităţi, dar faptul că Marian Zidaru a fost, timp de zece ani, sufletul acestei comunităţi, nu mi se pare anodin. Comunitatea Noul Ierusalim continuă, în mediul ortodox românesc, tradiţia creştinismului profetic. Această tradiţie profetică n-a făcut niciodată casă bună cu ierarhia bisericească. De altminteri, ea constituie una din cauzele apariţiei instituţiei episcopale, în a doua jumătate a secolului al II-lea. Tocmai pentru că profeţii creştini se înmulţiseră, iar mesajul lor apocaliptic şi eschatologic irita nu doar puterea politică, dar şi o parte din membrii Bisericii, încetul cu încetul s-a impus constituirea unei ierarhii menite să îndiguiască ori să controleze aceste mişcări individualiste. Profetismul dintotdeauna presupune şi o atitudine critică faţă de instituţionalizarea religiei, dar şi faţă de mundanizarea Bisericii. Nu e întâmplător că, în aprilie 1993, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, s-a distanţat oficial (tolerându-i însă existenţa) de comunitatea Noul Ierusalim, fără ca Hotărârea cu pricina să prezinte motivele concrete. Pentru cei familiarizaţi cu istoria creştinismului, conflictul între Sindoul BOR şi Noul Ierusalim este un <em>déj</em><em>à vu</em>. Pe de o parte, avem ierarhia, puterea, dorinţa de coeziune în jurul unui singur „păstor”, respect faţă de tagma preoţească şi faţă de doctrina oficială; pe de altă parte, individualism, respingere a unei autorităţi compromise sub regimul comunist, raportare la Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu transmis maicii Virginia, critică la adresa mundanizării BOR şi adoptarea unui mod de viaţă comunitar, bazat pe respingerea proprietăţii private, pe comunitarism şi altruism. În perioada „Pucioasa”, Marian Zidaru şi-a pus întregul geniu artistic în slujba comunităţii, desprinzându-se de aceasta în momentul în care, conform mărturiei sale, a simţit că idealul său de „monahism alb” nu mai concorda cu starea de fapt de la Pucioasa, comunitatea fiind, ea însăşi, contaminată de arghirofilie.

Urmează o nouă etapă, la Liteni, unde, în vara lui 2013, cuplul Zidaru inaugurează „Ferma de artă”, unde pot fi găzduiţi artişti, scriitori, compozitori aflaţi în căutarea unui loc prielnic creaţiei, dar şi dialogului teologico-artistic. Liteni nu s-a născut împotriva Pucioasei, ci în prelungirea ei. Dezamăgiţi de fosta lor comunitate, soţii Zidaru au ales o cale proprie, păstrându-şi însă credinţa profesată în perioada Noului Ierusalim. Dubla lor disidenţă, atât faţă de BOR, cât şi faţă de Noul Ierusalim confirmă, o dată în plus, faptul că geniul artistic coabitează dificil cu orice formă instituţională de religie.

Pentru „teologii” de partid, care nu pot citi un singur rând fără să-l răstălmăcească, precizez că descrierea mea nu înseamnă nici adeziune la, nici condamnare a credinţei lui Marian Zidaru. Această descriere, cât se poate de neutră, nu are decât un scop: acela de a explica parte din simbolurile creştine prezente în formidabila retrospectivă a desenelor, propusă de Galeria H’art. Planşele lui Marian Zidaru te acaparează, oricât ai încerca să-ţi supraveghezi privirea. Emană din ele o „putere” (<em>dynamis</em>) cu totul ieşită din comun. Fiecare planşă este o kratofanie, care depăşeşte cu mult intensitatea unui simbol. Zidaru depăşeşte simbolul, el zămişleşte kratofanii. Fiecare urmă de creion pare o făptură vie, dotată nu doar cu sens, ci cu viaţă. Heruvimii decapitaţi par să mişte într-o zvâcnire cosmică; la fel, monstrul „tatuat” cu inscripţia FOC, în faţa căruia simţi cum temperatura creşte până la incandescenţă.

Una din tehnicile prin care graficianul declanşează acest mecanism ktarofanic este aglutinarea. Priviţi cele 33 de turle-sâni cosmici, uşor înclinaţi, şi nu aveţi cum să nu simţiţi forţa unui duh invizibil emanând din spatele întregului ansamblu. La fel, crucea împănată cu ochi, ce par nişte răni purificate de sânge, deschise către misterul ultim. „Coroana română” este realizată tot prin tehnica aglutinării de elemente, a reproducerii aceluiaşi semn de douăzeci şi patru de ori. Efectul e deopotrivă teribil şi seducător. Coroana pare în acelaşi timp, oraş viu, pădure nemişcată, altar, memorial pe care ard necontenit douăzeci şi patru de lumânări. Heruvimii ucişi te transportă într-o altă lume. Nu e vorba numai de un efect estetic, ci de unul magico-spiritual. Desenele lui Zidaru sunt viziuni, în sensul teologic al termenului. El <em>vede</em> ceea ce transcrie pe planşe, nu imaginează. Planşele din această retrospectivă nu ţin de imaginaţie, nu sunt „ficţiuni”,a adică, „produse personale”, ci realităţi <em>obiective</em> dintr-o altă lume, lumea nevăzutelor, în care numai vizionarul poate avea acces. De aici efectul de kratofanie, forţa şi, aş spune, precizia „figurilor” schiţate. Nimic nu este inventat de grafician, ci „redat” cu fidelitate, conform arhetipurilor <em>văzute</em>.

Viziunea nu poate fi decât apocaliptică, dat fiind că temenul <em>apokalypsis</em> înseamnă pur şi simplu „revelaţie”, „dezvăluire” (nu, aşa cum s-a încetăţenit, „catastrofă”, „judecată finală”). Întreaga operă (grafică, picturală, sculpturală) a lui Marian Zidaru este de natură apocaliptică, <em>id est</em>, vizionară şi tocmai de aceea împlinită estetic. Frumosul, spunea Baudelaire, are întotdeauna ceva bizar. Un heruvim decapitat nu e un heruvim mort, lucru perfect absurd, ci un poem grafic extraordinar.