Erwin Kessler – Despre Sacerdoţiul Estetic

Monografia „Zidaru – dans werk von Marian & Victoria Zidaru” Editura Klartext Verlang, Essen, Germania, pp.174-177, 2011

De câţiva ani, Marian şi Victoria Zidaru sunt, de departe, cei mai prezenţi artişti pe scena artei contemporane româneşti; în afara celor două – trei personale anuale, cei doi participă la expoziţii de grup pe care, adesea, le organizează. Ritmul rapid în care se succedă aceste manifestări, cantitatea de lucrări produse de atelierul lor, cât şi diversitatea tehnicilor uzitate (de la sculptura tradiţională la acţiuni, instalaţii şi artă video) creează – la prima vedere – impresia unui efort interminabil şi concertat de autopromovare, total inexplicabil în condiţiile în care poziţia cuplului Zidaru în lumea culturală locală este de mult şi bine stabilită. Această paradoxală şi excesivă demonstraţie de forţă permanentizată nu are ca miză consolidarea unui statut artistic ce rămâne iluzoriu şi nesemnificativ la scara istorică la care se raportează cei doi artişti. În fapt, productivismul lor opresiv nu reprezintă decât un camuflaj – făcut să fie transparent – al adevăratei lor „acţiuni”, ce subîntinde, întotdeauna, realizăriile şi expoziţiile artistice. Or, această „acţiune” autentică, de profunzime, nu este artistică, ci mistică, evenimentele expoziţionale prin care este dezvăluită fiind, de aceea, mai întâi mesianice şi abia apoi artistice. Întregul mecanism instituţional al artei este deturnat în acest fel: operele lor sunt „file“ dintr-un discurs religios, galeria este o tribună, iar publicul, o congregaţie ad-hoc. Din cauza reticenţelor, piedicilor şi presiunilor la care au fost supuşi, cei doi Zidaru au fost nevoiţi să atingă performanţa dedublării complete a operei lor, care prezintă o faţă/faţadă estetică perfect realizată şi pe deplin plauzibilă, (de)dublată de (inter)faţa profetică, desfăşurată, fără rest, pe toată întinderea, pe toată suprafaţa fiecărui obiect, instalaţie sau acţiune artistică. Lucrările devin astfel mărturia propriei scindări, întrucât natura lor profundă şi mobilul pentru care au fost realizate le rămân exterioare, în ciuda (sau tocmai datorită) perfecţiunii artistice a formei, conceptului ori derulării (în cazul acţiunilor). Această natură ce rămâne exterioară lucrării de artă este însuşi mesajul mesianic pe care îl poartă, ca imagine alterată a unui text, a unui „cuvânt” care (pre)există ca atare, ca expresie verbală explicită, transmisă şi păstrată într-o „carte”, o carte profetică în continuă expansiune, în jurul căreia gravitează comunitatea apocaliptică Noul Ierusalim, ai cărei purtători de imagine şi cuvânt sunt artiştii Zidaru.

Acest surprinzător „neajuns” al artei, ce rezidă chiar în preaplinul ei, în capacitatea ei de a seduce facil, de a-şi parafraza tactil şi imagistic propriul mesaj, este totdeauna subliniat de intervenţiile orale prin care Marian Zidaru, la deschiderea sau la închiderea expoziţiilor, precizează provenienţa ideologică (mai precis, teologică) a lucrărilor. Discursurile de acest fel reprezintă, în esenţă, transmiterea directă a mesajului profetic pe care operele îl transmit vizual, a „cuvântului”, adesea reprodus textual, ca orice revelaţie urgentă, obscură şi bulversantă. Mai mult, discursurile lui sunt o introducere a auditoriului în profeţia propriu-zisă (nu în artă, care rămâne undeva în urmă, ca o prefaţă scurtă şi convenţională), făcută accesibilă, imediat, prin „ziarul revelaţiei”, un periodic tipărit ce conţine o selecţie cronologică şi o aducere la zi a profeţiilor recente, receptate şi propagate de Comunitatea Noul Ierusalim. Bunul-gust si bunul-simţ ce domină lumea culturală autohtonă au făcut ca, aproape întotdeauna, manifestările artiştilor Zidaru să fie receptate de-a-ndoaselea, ca şi cum pretextul ar fi fost religios, iar problema adevărată a artei lor ar fi constituit-o tocmai arta. De aceea, de regulă, publicul cultural-artistic al expoziţiilor lor concede artiştilor „rătăcirea religioasă” pe considerentul că, odată ce a dus la realizarea unor lucrări de artă atât de incitante, chiar profeţia incomodă e tolerabilă. Or, lucrurile stau exact invers, căci în sistemul celor doi artişti, profeţia tolerează şi cauţionează arta, nu viceversa. Prezenţa substanţială, imagistică şi tactilă a operelor nu face decât să insinueze şi să descrie cu pertinenţă şi actualitate, ca o umbră, controlul unei absenţe bine determinate, cea a textului spiritualist, mesianic. Operele de artă nu fac decât să se suprapună peste scopul lor imediat (transmiterea profeţiei), îngreunând, cu corpul lor estetic dens, limpezimea şi profunzimea mesajului pe care, în ultimă instanţă, mai degrabă îl mimează decât îl explicitează (ele trebuind reexplicate din perspectiva textului mesianic, pe de o parte, incorporat, iar pe de alta, denaturat prin artă). Lucrările de artă generează acea suprasatisfacţie estetică ce riscă să perturbe şi să deturneze percepţia de la mesajul urgent către textura suculentă a purtătorilor de mesaj.

Aceasta inadvertenţă şi tensiune perpetuă între ţinta explicită a expoziiilor şi substanţa plastică a exponatelor este frecvent trecută cu vederea de public. În ciuda audienţei largi a expoziţiilor, se poate vorbi despre o acută incomunicabilitate şi scindare între cei doi artişti şi public: din perspectiva lor, finalitatea expoziţiilor o reprezintă nu exhibarea lucrărilor proprii, ci diseminarea mesajului mistic care îi transcende, răspândirea „cuvântului” şi, concret, distribuirea „ziarului revelaţiei”. Publicul intelectual de breaslă artistică pune tocmai această finalitate între paranteze, căutând în expoziţiile Zidaru – ca în oricare altele –, în chip tradiţional, lucrările „noi”, contribuţia formală şi formalizată estetic la vocabularul plastic al contemporaneităţii. Publicul caută şi receptează imaginea, în timp ce artiştii transmit şi propovăduiesc textul. Cu timpul, acest paralelism s-a transformat într-o divergenţă cronică, într-un statu-quo autist. Apare o tensiune explozivă, acumulată în timp, ce rămâne irezolvabilă. Căci dacă publicul ar recepta într-adevar mesajul şi ar acţiona în consecinţă, ar trebui să renunţe, în primul rând, la calitatea de public amator de artă şi să devină congregaţie religioasă. La rândul lor, artiştii Zidaru, dacă ar fi deplin consecvenţi cu intransigenţa lor mistică, ar trebui să se scuture de relaţia echivocă întreţinută cu audienţa lor fidelă, dar rebelă, de nesupus. Dar atunci şi-ar pierde „tribuna” de pe care îşi pot declama discursul religios şi, fiind nevoiţi să renunţe la orice travesti, ar trebui, automat, să renunţe la artă. În aceste circumstanţe, care dau actului creator şi receptor o acuitate deosebită şi aspectul de adevărată confruntare tactică, militară, se poate spune că raporturile artiştilor cu audienţa sunt antinomice, cei doi încercând să transforme publicul în altceva (în părtaş etc.), iar publicul, încercând să convertească (mai precis, să reducă) impactul profetic al operelor la unul strict estetic, să-i reducă pe cei doi la statutul de simpli artişti, adică, practic, să-i neutralizeze. Pentru că niciuna din cele două tendinţe contrarii nu se poate împlini datorită rezistenţei acerbe – deşi tacite – a celeilalte, s-a ajuns la o situaţie de compromis, impură, ca principiu, pentru ambii protagonişti ai „conflictului”, dar deosebit de semnificativă pentru întreaga problematică a impactului artei contemporane. Aceasta pentru că ireductibilitatea celor două poziţii, remarcabilă chiar în procesul punerii ei in discuţie, ne aduce exact în zona cea mai fierbinte a artei actuale, care, ca artă, ţine să se depăşească şi care, apreciată ca atare de public, este subit reestetizată, deci, readusă la inofensivitate. Situaţia „impură”, fără ieşire, compromisorie (bilateral compromiţătoare) ipostaziază însuşi statutul artei şi artistului contemporan, îndeosebi al artistului ce intervine activ şi asumat asupra extraesteticului, asupra corpului social, cum se întâmplă în cazul Zidaru. Similar, arta politică, precum cea a lui Hans Haacke, de exemplu, este obligată să rămână şi să ocupe un loc chiar în spaţiul politic pe care îl deconstruieşte şi în care, finalmente, este înglobată. La fel, deconstruind funcţia instituţiilor muzeale pe piaţa artei, Daniel Buren este, concomitent, unul dintre artiştii ce expun cu precădere în muzee. Aceste relaţii antinomice sunt inerente artei contemporane, care se raportează mai degrabă la un corp social versatil decât la eul creator bine structurat, monadic, al romantismului.

Proiecţia mesianică a lucrărilor lui Marian şi ale Victoriei Zidaru tinde, în fond, către un proiect de inginerie socială, o „plastică socială” tipică pentru arta timpului nostru, cel puţin de la Joseph Beuys încoace. Faptul că, pentru a face priză la public, adezivul extraestetic folosit de cei doi în lucrarea socială este mistica, profeţia şi transcendenţa, nu egologia, drepturile omului sau feminismul (adezive „acreditate”), a făcut ca, adesea, opera lor să fie închisă în limitele tradiţionalismului ortodoxist, pe când ea reclamă mai degrabă o lectură sociologică şi antropologică decât una simbolist- iconografică. Pentru că e mai puţin important felul în care arată cutare sau cutare simbol creştin (crucea, îngerul etc.) într-o sculptură de Marian Zidaru; pentru înţelegerea demersului său, este mult mai important, esenţial chiar, felul în care sculpturile şi instalaţiile sale construiesc lumea vizuală, însăşi identitatea unei grupări de oameni, a unei comunităţi, dispărând, dizolvându-se ca sculptură (ca artă), devenind instrument şi element al vieţii lor cotidiene sau spirituale. Zidaru construieşte mai puţin piese pentru opera sa şi mai mult obiecte şi ansambluri utilizabile de cei al căror purtător de imagine este. El este un furnizor. Răspunde unor comenzi, cele ale unei socetăţi restrânse, dar nu mai puţin complexe. De aceea, chiar interpretarea lucrărilor „alternative” (instalaţii video etc.) drept artă experimentală este profund eronată, la fel cum eronată şi reducţionistă este interpretarea sculpturilor sale drept mostre de ortodoxism. Zidaru nu este un experimentalist, pentru că nu vede în tehnica (alternativă) un scop în sine, un obiect de investigat în interiorul căruia să creeze artă, ci un simplu mijloc (printre atâtea altele) de împlinire a unui proiect, a unui concept plastic ce-şi transcende mijloacele. El nu caută (nu cercetează), ci rezolvă: dacă are nevoie de vizualizarea duhului sfânt al vreunui înger, plasează în mijlocul aripii de lemn un mic monitor ce prezintă continuu un porumbel alb. Poate fi aceasta o instalaţie video, cum este înţeleasă uneori? Nicidecum. Zidaru se serveşte de ceea ce îi oferă, episodic şi punctual, civilizaţia contemporană, ca de un set de scule, adesea fără a avea interesul experimental propriu-zis (şi permanent) de a pătrunde secretele „aparatului”, pe care aproape îl ignoră. Este un consumator de tehnică, nicidecum un explorator al acesteia, precum artiştii experimentalişti. Din lucrările lui Zidaru, exegeza a recuperat „experimentalismul” minor, tehnic (utilizarea instrumentelor de artă alternative), şi formal (asamblarea lucrărilor în genul unor instalaţii), tocmai pentru că a trecut cu vederea adevăratul său „experimentalism”, cel social, relaţia particulară permanentizată cu Comunitatea Noul Ierusalim. De la crearea de locuinţe, lăcaşuri religioase, centre ospitaliere şi ateliere la realizarea obiectelor de cult, a veşmintelor şi mobilierului, acest efort de „plastică socială” reprezintă contribuţia „experimentală” ataşabilă numelui Zidaru. Nici postmodernismul, frecvent invocat în cazul lor, nu are mai multă relevanţă decât experimentalismul, celor doi artişti lipsindu- le componenta fundamentală a atitudinii postmoderniste, respectiv, detaşarea, distanţarea ironică şi raportarea ludică, destructurantă la universalul administrat. Dimpotrivă, buna-credinţă şi maniera coezivă de a se raporta atât la comunitatea lor, cât şi la corpul social pe care îl vizează conferă demersului lor o aderenţă şi o implicare autentică. Fiind perfect absorbiţi în proiectul mesianic pe care îl propagă, interesul pentru „scriitura” vizuală a operelor lor (stil, amprentă personală) este mult depăşit de finalitatea lor extraestetică.

Unicitatea poziţiei celor doi Zidaru în contextul artei româneşti contemporane este oarecum obscurizată de afilierea necritică, făcută de exegeză şi de public, la gruparea artistică dominantă neoortodoxistă, pe temei pur iconografic. Există însă o deosebire fundamentală între arta religioasă produsă de Zidaru, care poartă un discurs profetic exclusivist, şi arta neo-ortodoxistă, care este doar purtătoarea unui discurs simbolic paseist. Întotdeauna s-a pierdut din vedere faptul că nicio lucrare a reprezentanţilor artei neo-ortodoxiste actuale nu are vreo componentă mesianică, oricât de infimă. Arta neo-ortodoxistă actuală este esenţialmente nonapocaliptică, discursul ei, fiind de tip stocastic, reprezintă o exegeză şi o glosare pe marginea unui vocabular simbolic dat, adică o inventariere şi o înviere (sau o încercare de înviere) a formelor şi atribuţiilor tradiţionale ale imaginii religioase. Faptul că operele semnate Zidaru şi cele realizate de neo-ortodoxişti sunt religioase le apropie prea puţin, dar faptul că arta soţilor Zidaru este profund profetică, iar cea neo-ortodoxistă nu este generează o deosebire de natură, pentru că într-o parte avem de-a face cu o manifestare de conservatorism (ce legitimează şi întăreşte ordinea dată), iar în cealaltă, cu o încercare de bulversare a întregii ordini prestabilite, cum se întâmplă în cazul oricărei acţiuni mesianice. Poziţia neo-ortodoxistă este bazată pe un sui-generis nominalism iconografic, intelectualist şi rafinat critic (mizând pe funcţia formală şi conceptuală a semnelor religioase), în timp ce poziţia Zidaru este mai degrabă realist-„naivă”, bazată pe credinţa în eficacitatea propriu-zisă, concretă a simbolurilor asupra realului (credinţă fără de care niciun mesianism nu este imaginabil). Fiind vorba, şi în cazul neo-ortodoxismului, şi în cazul Zidaru, de un fond semiologic iconografic comun, respectiv, simbolismul creştin-ortodox, se poate constata cu uşurinţă altă similitudine, şi anume înclinaţia naţională, chiar naţionalistă şi de o parte, şi de cealaltă. Numai că, în neo-ortodoxism, înclinaţia se fondează pe un autohtonism acerb (cu rădăcini în istoria ultimilor 100 de ani), în timp ce la Zidaru, naţionalismul este paradoxal, anistoric şi distopic (deci, eminamente non-românist), fiind inspirat direct din modelul biblic al poporului ales, care pentru profeţii veterotestamentari era Israel, iar pentru mesianismul actual este poporul român. Naţionalismul paradoxal, abstract şi non-românist al lui Zidaru reprezintă mai degrabă citarea şi tematizarea naţionalismului, un naţionalism conceptual, generic, aplicat îndeosebi textului biblic, mai puţin realiăţii propriu-zise.

Faptul că şi Zidaru, şi neo-ortodoxiştii fac referire la iconografia creştin-ortodoxă este mai puţin relevant decât utilizarea diferită dată acesteia, respectiv, imprimarea vectorului paseist şi evazionist de către neo-ortodoxişti vs propulsarea spre un viitor apocaliptic urgent în cazul celor doi (ceea ce explică într-un fel chiar dezinhibiţia soţilor Zidaru în faţa mijloacelor şi tehnicilor artistice alternative, ale „viitorului”, în raport cu reţinerea, chiar condamnarea lor de către neo-ortodoxişti). Pe de altă parte, producţia Zidaru este diferită şi de sectorul artei contemporane locale, alcătuit din artişti de genul unor Alexandru Chira sau Paula Ribariu, care îşi inventează repertorii de semne şi sintaxe „spiritualiste” sau parareligioase autohtone, strict individuale (arhaice, traco-geto-dace ş.a.m.d.), care nu se intersectează deloc cu vocabularul simbolic ortodox majoritar. La fel ca în cazul tehnicilor şi mijloacelor artistice strict contemporane (foto, video etc.), Zidaru nu îşi construieşte nici în plan iconografic o limbă proprie, paralelă, exotică şi irelevantă, o simplă divagaţie individuală utilă doar eschivării, ci alcătuieşte un idiom recognoscibil în cadrul unei limbi vii, limbajul iconografic ortodox, o limbă vorbită şi înţeleasă de toată lumea locală, tocmai pentru că se prevalează de un corp social real ale cărui legi şi componente le cunoaşte, însuşinduşi- le chiar pentru a le deturna. Travaliul de re-formare la care îndeamnă manifestările semnate Zidaru afectează frontal şi agresiv audienţa contemporană, tinzând către modelarea ei autoritaristă prin includerea într-o tramă supraordonată şi prin desprinderea, dezrădăcinarea din solul imanentei lipse de orizont. Pentru românul timpului nostru, ortodoxia este tot o formă de înrădăcinare în imanenţă, de comodă aşezare întro lume lipsită de urgenţe. În raport cu aceasta comoditate, Zidaru promovează o formă cu totul particulară de ne-aşezare în timpul său, de reordonare a lumii, de schimbare a accentelor şi stringenţelor, printr-un amplu proces de răstălmăcire a realităţii, de însuşire – în altă cheie – a tuturor elementelor ce definesc civilizaţia contemporană: politica şi televiziunea, consumismul generalizat, pauperizarea şi despiritualizarea, ecologia şi muzica rock etc., etc. Arta lor are de-a face cu întregul sistem al realităţii vremii, sistem reelaborat în spiritul unui paradoxal „dis-consumism” militant, constând nu în ignorarea realului, ci în imprimarea altui vector, în desfacerea, piesă cu piesă, a realului nostru profan, minuţios recompus ulterior în cheie spirituală. Aproape nimic nu se pierde, totul se restituie sub înfăţişare transfigurată (nu rareori desfigurată): televiziunea nu este respinsă, ci deturnată (ca în cazul îngerului cu monitor), la fel cum casa este „incomodizată”, construcţia tip colibă devenind imaginea Chitului lui Iona (adică al locului pieirii, al mortificării, din care doar liberul-arbitru al divinităţii poate aduce salvarea), iar patul devine loc de supliciu pentru o aglomerare antropomorfică şi suferindă de cruci, în timp ce biblioteca (locul, prin excelenţă, cu multe şi diferite cărţi) se transformă într-un spaţiu de etalare nesfârşită a uneia şi aceleiaşi cărţi, ceea ce, în definitiv, anulează ideea de diversitate, adică însuşi rostul unei biblioteci. Despiritualizării galopante şi agresive a timpului nostru, Zidaru îi opune o recolonizare spiritualistă la fel de agresivă, radicală, intransigentă, acţionând ca un invertor-convertor cu valoare simbolică: toate lucrurile acestei lumi sunt atinse sistematic şi răsturnate, răstălmăcite. Acţiunea profetică impulsionată de atelierul Zidaru se manifestă printr-o tendinţă acuzată de ieşire din istorie, din realul hic et nunc. Dacă la neo-ortodoxism este vorba despre o ieşire pasivă din contemporaneitate prin rabaterea mecanică a formei trecutului asupra formei prezentului, iar în experimentalism se poate vorbi despre o suprapunere excesivă şi filistină a viitorului peste forma prezentului, la Zidaru se poate vorbi despre o ieşire activă, voluntară, prin care, practic, întregul real este transpus şi transfigurat în alt registru, în care trecutul devine, cu mijloacele prezentului, viitorul profetizat. În ultimă instanţă, este mai puţin important faptul că revelaţia, profeţia, va fi sau nu validată, că viitorul ne va rezerva sau nu ce prevesteşte „cuvântul lui Dumnezeu”. La fel de puţin important este caracterul canonic sau necanonic al paradigmei religioase pe care o conturează treptat viziunea apocaliptică „mediatizată” de Zidaru. Ba chiar s-ar putea spune că însuşi caracterul religios, sacralitatea lui, are o minimă relevanţă. Mult mai importantă, chiar unică, este această experienţă artistică de transfer, faptul că un artist ia în seama lui o întreagă civilizaţie, ocupându-se nu doar simbolic, ci şi efectiv de toate rosturile ei, de ce manâncă şi ce vorbeşte, de ce îmbracă şi ce vede, de timpul ei cosmic şi mundan, de consumul şi pierderile ei, de străfundurile ei cele mai bizare şi mai respingătoare, dar şi de proiecţiile ei cele mai rafinate. Întortocheată şi în contracurent cum este, violentă şi insuportabilă cum pare adesea, această viziune susţine o operă şi o constiinţă care – poate excesiv şi fără vreun drept „legal”, dar atât de percutant la nivel artistic – îşi asumă responsabilitatea timpului, oferindu-i un spaţiu de coeziune colectivă, spaţiul artei sale. Să fie asta iluzie, megalomanie, tiranie? Doar timpul poate răspunde la întrebare. Iar timpul se scurge, de regulă, în favoarea artei.